De un an, în boxul amator românesc se vorbește de suspendări și dezafilieri, AIBA și Obreja, alegeri generale și TAS. De toate, mai puțin despre box.
La Complexul Olimpic de la Bascov, o mână de pugiliști și doi antrenori se încăpățânează să arate că „nobila artă” înseamnă altceva: trudă, sacrificiu, durere și poate medalii. „Știți cât de frustrant este să intri în sală fără să știi dacă mai ajungi la competiția pentru care te pregătești? I-a întrebat cineva pe acești copii ce au simțit când unii s-au jucat cu participarea lor la Mondiale?”, se întreabă retoric antrenorul Valentin Vrânceanu.
Oglinda boxului de la noi Sunt opt băieți, majoritatea tineri. Poate prea tineri pentru un război mondial atât de mare, unde se negociază calificările olimpice. Condiția, speranța sau poate orgoliul îi fac să meargă totuși mai departe și să creadă că viitorul le poate fi mai bun. Veteranul lotului este Ionuț Gheorghe, 27 de ani, boxer călit în focul a două Olimpiade. În jurul lui se strâng ceilalți, mai mici. Puținătatea lor e oglinda pugilatului de la noi. De ani buni, unii antrenori din box nu mai descoperă talente, ci se bat pe loturile naționale și vorbesc de revoluții.
Boxează pentru AIBA. Și ce dacă? Delegația tricoloră va decola joi spre Azerbaidjan. Șase boxeri merg pe banii federației, doi pe spezele cluburilor. Toți se vor bate sub steagul și numele federației internaționale, dar nu le pasă. Ei știu că, dacă vor urca pe podium și se vor califica la Olimpiadă, România îi va răsplăti. „Dacă luăm medalii, ne premiază și Wu (n.r. – președintele AIBA, Ching Kuo Wu)?”, se întreabă amuzați sportivii. Devin însă imediat serioși și se eschivează când sunt întrebați dacă incertitudinea din ultima lună i-a afectat psihic. „Nu toți sunt la fel de tari. Pe unii i-am simțit dezorientați, dar și-au revenit după ce am fost înștiințați oficial că suntem acceptați la Mondiale”, este explicația celui de-al doilea antrenor, Napoleon Gheorghe.
Împins-culcat cu suta de kilograme Este duminică, dar pentru boxeri e o zi obișnuită de antrenament. Două circuite de forță, apoi lucru la mănuși. Nimic încrâncenat, totul în regim de viteză. Ionuț Gheorghe renunță ostentativ la tricou, pentru a-și arăta spatele bine lucrat. „În urmă cu trei luni mă chinuiam cu 65 de kilograme la împins-culcat. Acum fac și cu o sută!”, spune constănțeanul. Băieții au muncit pe rupte timp de două luni, iar singurul lor regret este că nu au avut mai multe meciuri sparring. Echipa Bulgariei trebuia să vină pentru câteva zile de pregătire comună, însă înțelegerea a căzut fără explicații de la Sofia. Probabil s-au temut să nu fie pedepsiți pentru că ajută suspendata echipă a României! În lipsa adversarilor le rup palmele antrenorilor, iar Vrânceanu rezistă cu stoicism, deși are meniscul rupt de luni bune.
Gheorghe crede în orașele talisman Ionuț Gheorghe (69 kg) pare mai în formă ca niciodată. Își aduce aminte zâmbind de ultima medalie europeană – bronz în 2006, la Plovdiv. Cu câteva săptămâni înainte de competiție fusese înjunghiat pe litoral. „Doar Dumnezeu a făcut ca atunci să urc pe podium. Eu cred în destin și în orașele talisman. La Atena am luat aur la Europenele de cadeți din 2000 și mai apoi bronz la Olimpiada din 2004. La Baku am cucerit prima mea medalie importantă, în 1999, bronz la Europenele de cadeți. Simt că urc și acum pe podium. Mă gândesc că este ultimul meu tren, mondial și olimpic. Nu vreau să-l ratez”, spune constănțeanul.
Credinciosul Andreiana Răzvan Andreiana (56 kg) e copilul teribil al lotului. La 21 de ani, boxerul de la Dinamo este campion european de cadeți (2007), vicecampion mondial de tineret (2009) și medaliat cu bronz la Europenele de seniori de anul acesta. A ajuns la box din întâmplare, „racolat” de diriginta sa, sora antrenorului de box Ioniță Mărășescu de la Mioveni. Este un tip tonic, optimist, care în timpul liber joacă biliard și citește Biblia.
Nistor – micul Tyson Supergreul Mihai Nistor (20 de ani), și el medaliat cu bronz la CE 2011, este a doua speranță a lotului. La 1,83 metri și 100 de kilograme, ieșeanul născut la Podul Iloaiei este văzut ca un mic Tyson. Lovește tare, cu ambele brațe, și nu vrea să se încadreze în tipare. „Știu că la categoria mea boxerii se întăresc după 24-25 de ani, dar nu am atâta răbdare. Vreau să am rezultate acum. Obiectivul meu este să mă calific la Olimpiadă”, spune el. Nistor are inimă și pumn, dar câteodată în box nu sunt de ajuns pentru a ajunge sus. Premisele sunt însă frumoase pentru el. Urmașul lui Dorel Simion Daniel Bădulescu (64 kg) este următorul nume pe care‑l propune boxul românesc. La numai 20 de ani, tânărul de la Dinamo prezintă un fizic impresionant. Antrenorii garantează că știe și destul box încât să se bată cu șanse la calificarea olimpică. De la Dorel Simion nu am mai avut la această categorie un boxer atât de puternic. „Dorel este boxerul care mi-a plăcut cel mai mult, dar vreau să-l depășesc ca rezultate”, spune cu încredere Bădulescu.
Mașina de speranțe Urmează eșalonul doi, mașina de speranțe, patru tineri care se gândesc că boxul le poate deschide ușa spre un trai liniștit: Ștefan Cașlarov (49 kg / 18 ani), Dragoș Marin (60 kg / 20 de ani, foto sus), Bogdan Juratoni (75 kg / 21 de ani, foto jos) și Georginel Hau (81 kg / 19 ani). Marin și Hau merg la Mondiale pe banii cluburilor, CSM Gladiatorul Iași, respectiv Drobeta Tr. Severin, dar nu consideră că este un semn de inferioritate. „Avem șansa noastră. Orice e posibil”, explică Marin, un boxer care provine dintr-o familie cu opt copii.
În loc de epilog Boxul nostru amator nu a mai urcat pe podium la Mondiale din 2005, de la Viorel Simion (bronz în China, la 57 kg). În ultimii șase ani, numărul medaliilor a scăzut dramatic, invers proporțional cu procentul scandalurilor. Pierdută în disensiuni interne și internaționale, lumea boxului de la noi și-a uitat prioritățile. Opt boxeri, majoritatea tineri, poate prea tineri pentru un război atât de mare, și-au pus în cap să scuture conștiințele celor care în ultimul an au uitat de ei.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER